Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, să le observ feţele, mişcările mâinilor, să văd cum se ţes luminile şi umbrele pe chipuri şi în priviri. Am privit mii de chipuri de copii îndreptate spre mine în orele mele sau chipuri de adulţi veniţi să caute alinare şi să se înţeleagă dincolo de aparenţe şi de suferinţe. Am ascultat mesajele mâinilor văzute la muncă sau odihnindu-se, am căutat dincolo de toate să ating inima semenilor mei pentru a o înţelege şi a o iubi. Aşa cum e ea - în mii de dimensiuni şi de stări, fără judecăţi sau aşteptări, doar cu recunosţinţa de a mi se permite să intru într-un spaţiu atât de fragil şi de divin!
"Mi-e drag ca lumina ochilor!" a fost expresia care m-a fascinat copil fiind, când ascultam basme sau poveşti de viaţă istorisite de adulţii din jurul meu. Nu am ştiut niciodată cât de preţioasă e această lumină, până când nu am făcut cu copiii mei la şcoală un exerciţiu de empatie, pentru a înţelege cum arată viaţa unui nevăzător. După încercările lor şi ale mele de a relaţiona şi de a face cele mai simple gesturi cotidiene cu ochii închişi, în momentul în care i-am redeschis şi ne-am privit, în lumina lor, a ochilor, s-a adăugat o strălucire specială - cea a gratitudinii de a ni se fi îngăduit SA PRIVIM LUMEA şi SA NE PRIVIM!
Epoca izolării, datorată virusului detonator de conştiinţe şi de tipare vechi ne-a pus în situaţii total noi, situaţii în care nimic din ce era cunoscut nu mai părea a funcţiona. Dincolo de faptul că s-au împuţinat feţele umane pe care le vedeam zilnic "faţă în faţă", au dispărut mâinile pe care ni le atingeam, s-a mărit şi răcit cu suspiciune şi teamă spaţiul comunicaţional dintre noi. Brusc nu ne-am mai văzut feţele cele de zi cu zi, cele pe care fie le împodobeam cu grijă cu machiaj sau cu expresii studiate sau le cercetam atenţi înainte de a ieşi din casă pentru a fi conforme cu masca noastră socială, cu ceea ce doream a părea să fim. Am fost nevoiţi să ne punem măşti la propriu! Ca şi când goana noastră nebună după măşti şi roluri, dorinţele noastre de a ne ascunde autenticitatea sub fardul tiparelor sociale s-ar fi materializat. Aşa cum se materializează în Univers tot ceea ce vine din adâncul nostru, cel pe care nu îl putem controla. Ne-am văzut în lumea palpabilă aşa cum eram în realitatea noastră interioară - nişte măşti!
A rămas însă deasupra măştii PRIVIREA, au rămas ochii noştri să spună tot ceea ce faţa cea acoperită nu mai poate să spună. Şi - ca atunci când o parte din corpul nostru nu mai funcţionează şi celelalte părţi îi preiau funcţiile, devenind mai sensibile şi mai complexe - şi privirea noastră s-a schimbat. Privirea care e lumina din "ferestrele sufletului"! Viaţa ne-a obligat să ne privim în ochi. Acolo unde se vede orice schimbare interioară, acolo unde Adevărul nu poate fi măsluit sau ascuns.
Când am studiat prima oară ochii în fizionomie, mi s-a părut partea cea mai dificilă. Erau atâtea forme, atâtea unghiuri, deschiderea lor, pleoape de dimensiuni şi texturi diferite, colţuri tensionate sau rotunjite calm, irişi ca nişte evantaie infinit colorate, pupile strânse cu precauţie sau concentrare sau dilatate de iubire, surpriză şi bucurie. Veşnic schimbători la orice reflexie luminoasă, un instrument fabulos de comunicare, pe care am încercat să îl "clasific" în tipurile învăţate, până când am reuşit să văd dincolo de tipare combinaţiile infinite. Mi-am dat seama de ce beduinii, stăpânii deşertului, au putut să ajungă la o artă atât de subtilă de a preţui oamenii doar din privire. Din cele câteva minute avute la dispoziţie la apropierea unui străin, înveşmântat din cap până în picioare pentru a nu fi copleşit de nisipurile încinse duse de vânturile deşertului să citească sufletul omului şi să-i "scaneze" inima. Am înţeles de ce se puteau căsători cu o femeie, chiar dacă nu-i vedea decât ochii şi să nu se înşele în a alege o femeie curată şi înţeleaptă.
Am cercetat privirile oamenilor de când a început "mascarada", epoca măştilor care ne-au închis gurile şi ne-au sigilat obrazele. La început ne-am păstrat mulţi obiceiul de a ne feri privirile, de a nu ne lua timpul de a ne privi semenii în ochi. Pupilele noastre contractate de frică păreau a încerca să închidă toate uşile, ca şi când până şi pe acolo s-ar fi putut strecura virusul. Sclere galbene de lipsa aerului şi a soarelui sau roşii de la nenumărate ore de contact cu ecranele. Irişi cu culori şterse şi palide, cornee sticloase sau opacizate de neîncredere şi de dezorientare. Pleoape zbătându-se îngrijorate sau încercând să acopere obosite privirea, pentru a nu mai vedea nimic din dezastrul lumii noastre cotidiene care se destrăma cu vuiet şi spectaculos sub loviturile unui microorganism invizibil. Apoi, după un timp, am văzut prima privire a unui străin zâmbindu-mi peste mască, la cei doi metri de "distanţă socială". Zâmbetul meu s-a întors către el şi de acolo a "ricoşat" în ochii casierei de la magazin, ai paznicului şi aşa mai departe. Ca o "făclie de Paşti" care aprinde rând pe rând candelele speranţei. Ce minune că suntem! - vorba dragului de Nichita Stănescu. Şi rând pe rând, zilele care au urmat, în marea de ochi lipsiţi de strălucire, ici-colo au început să se aprindă luminiţe, dând semn că în spatele ferestrelor sufletul unora a început să se trezească şi să vadă lumea dincolo de mască.
Nu ştiu cât vom purta măştile fizice, cele care credem noi că ne protejează, dar tare m-aş bucura ca, indiferent ce va urma după acest interval de prăbuşire a lumilor exterioare şi interioare, să avem înţelepciunea de a ne lăsa mai mult privirile să vorbească şi de a pune "botniţă" cuvintelor inutile. Să avem la fel de multă grijă cum aveam înainte de machiajul şi expresiile noastre studiate de sufletul nostru care vorbeşte prin privire. Prin privirea aceea de peste mască!
Commenti