Creştem întotdeauna cu iubirile altora, cu tiparele afective din copilărie, cu speranţele neîmplinite ale strămoşilor şi ale părinţilor, cu durerile şi respingerile lor pe care şi le doresc vindecate. Iubim cum am fost iubiţi şi atragem parteneri care să ne reproducă acel "cuib" al copilăriei, care ne-a creat programele de supravieţuire afectivă, oricât de disfuncţional şi de dureros a fost el.
Ce nu realizăm noi, ca adulţi, este că nu avem amintiri conştiente din perioada dintre momentul concepţiei şi 7 ani, când ni se formează programele de supravieţuire, tiparul afectiv-emoţional şi felul de a percepe lumea ca loc primitor/ respingător. Sigur, ne putem aminti episoade, mai ales unele care au avut un impact emoţional puternic asupra noastră, dar percepţia asupra acestor episoade este a ADULTULUI şi nu putem şti cum a perceput copilul care am fost în realitate acele episoade. Şi de aici, dificultatea de a înţelege cum funcţionează cu adevărat "pilotul nostru automat".
Vine însă un moment, în care învârtitul în acelaşi cerc devine atât de dureros şi de presant, încât apare nevoia de a ne opri şi de a ȊNŢELEGE, pentru că de fiecare dată realizăm că, deşi mintea noastră raţională spunea una, comportamentul nostru a fost parcă incontrolabil şi ne-a "târât" în acea zonă care a dus din nou la suferinţă. E momentul în care putem spune stop şi să facem alegerea: ori ridicăm din umeri neputincioşi şi ne lăsăm pradă acestor tipare (cu diverse scuze...karma, genetica, disconfortul, neputinţa etc.), ori ne suflecăm mânecile şi ne punem pe curăţenie şi pe regăsirea sinelui nostru autentic. Prima cale vă pot spune sigur unde duce: la o viaţă de consistenţă molicică şi urât mirositoare, în care odată ce te afunzi, continui să o faci. A doua cale....ei, bine, a doua cale este cea mai grea şi nu vă pot garanta că veţi ajunge la lapte şi la miere, dar sigur veţi ajunge la putere personală şi la stimă de sine.
Lucrul cu programele din subconştient presupune neapărat ajutor acordat de altcineva, care ne poate facilita pătrunderea acolo şi ne poate ghida în munca pe care doar noi înşine o putem face asupra noastră. Din fericire există multe instrumente eficiente pentru acest gen de lucru cu subconştientul şi, indiferent de cel pe care îl alegem, important este să respectăm câteva condiţii:
- să alegem un terapeut / consilier cu care rezonăm şi căruia i ne putem deschide complet, pe care îl simţim suportiv, dar şi cu o doză de detaşare emoţională, necesară pentru a nu fuziona cu trăirile noastre, ci să fie suficient de empatic încât să ne înţeleagă trăirile pentru a îşi putea lua informaţiile necesare procesului terapeutic, dar atât, fără a ne trata ca pe un "bolnav" sau ca pe o "victimă";
- să începem acest proces de autocunoaştere şi vindecare când suntem pregătiţi să investim timp, efort şi resurse pe o durată nedeterminată (niciun terapeut sau consilier cu adevărat profesionist nu vă poate spune de la bun început cât va dura parcursul dv. de vindecare / echilibrare, pentru că fiecare avem moduri diferite de reacţie şi nevoi de timp diferite pentru a procesa informaţiile şi stările). Reamintesc că niciun terapeut, orice ar pretinde el şi oricât l-am plăti, nu e în stare să facă munca de vindecare şi de echilibrare în locul nostru! Angajamentul nostru, perseverenţa şi autodisciplina sunt condiţiile absolut necesare reuşitei;
- să fim dispuşi să auzim lucruri dureroase sau greu de acceptat şi să înţelegem că nu reprezintă atacuri personale, ci modalităţi de a identifica punctele nevralgice şi care trebuie supuse procesului de transformare sau alchimizare. Aici aş face o paranteză pentru a explica în ce mod funcţionează creierul nostru în cazul unor stimuli puternici din mediul exterior. Atunci când vorbim de primii 7 ani de viaţă, în care programele noastre de supravieţuire sunt încă în formare/consolidare, în situaţia în care copilul este expus unui stimul foarte puternic - aşa-numita traumă, care înseamnă o reacţie neurochimică peste medie, adică solicitantă pe termen lung pentru buna funcţionare a proceselor neurologice - creierul ia măsuri de protecţie şi face prin diverse mecanisme ca acel stimul să nu mai fie atât de puternic. De obicei creează o variantă raţională "de acoperire", acceptabilă din punct de vedere emoţional, astfel încât copilul să nu fie nevoit să trăiască în permanenţă conectat la acel disconfort major, iar restul merge în "pivniţa" subconştientului, de unde poate ieşi în anumite contexte. Nu mă voi opri acum să dezvolt acest subiect, însă important este să ştim că acea amintire rămâne stocată, nu se şterge şi nu se distorsionează în esenţa ei. Şi că faptul că noi relatăm - de bună credinţă şi convinşi că suntem sinceri! - terapeutului / consilierului nişte lucruri, iar acesta nu le ia cu valoare de adevăr absolut, ci doar ca repere de lucru, nu este o lipsă de profesionalism, ci doar o etapă a procesului de investigare şi sondare. Să nu uităm că terapeutul/ consilierul are acel instrument care îi arată ce este de fapt în subconştientul nostru şi nu ce credem noi că este sau că suntem noi înşine şi că ne-am dus la el să descoperim tocmai aceste lucruri.
- o ultimă condiţie este de a nu amesteca instrumentele de lucru şi de a da timp fiecăruia să acţioneze, de a nu "încerca" din disperare o multitudine de terapii şi de metode, căci, indiferent cât de bune ar fi, ele nu vor avea timpul să se desfăşoare şi vom fi supuşi unui bombardament energetic şi de informaţii, care va adăuga o sursă suplimentară de stres. Niciun instrument de lucru cu subconştientul nu este cel mai bun, cel mai suficient, cel mai cel...fiecare are avantajele şi dezavantajele sale şi fiecare creează răspunsuri diferite la fiecare persoană. Ceea ce funcţionează uşor şi rapid la cineva, poate fi total ineficient în cazul altei persoane. Cel mai bine este să nu începem să lucrăm cu un anumit instrument, până nu ne informăm, nu studiem, cu discernământ şi mai ales până nu ne întrebăm INTUIŢIA, acea busolă nepreţuită pe care o avem fiecare dintre noi din naştere. De obicei suferinţa ne împinge să fim dispuşi să folosim orice ni se spune că ar avea efect rapid şi "sigur", dar tocmai pentru că există acea suferinţă, e bine să nu prelungim timpul ei prin alegeri pripite şi influenţate de alţii. Şi odată ce am ales acel instrument, e bine ca cel puţin până încep să apară rezultatele să nu îl folosim decât pe acela, iar o eventuală combinare cu alt instrument să se facă doar de comun acord cu cel care ne ghidează. Altfel putem distorsiona rezultatele şi într-o parte şi în alta şi alegerile terapeuţilor/ consilierilor să nu fie în folosul nostru cel mai înalt.
Există, aşa cum spuneam mai sus, un moment de "aşa nu se mai poate", un moment în care suferinţa e mai mare decât obişnuinţa şi decât fricile noastre. Este momentul în care putem decide să ne trăim viaţa pe care am venit să o trăim sau să rămânem pentru totdeauna în acele tipare disfuncţionale, care ne vor duce la acelaşi rezultat - cel al nefericirii şi al sentimentului că am trăit mereu pentru şi prin alţii.
Astrologia este unul dintre instrumentele preţioase care ne poate ajuta să pătrundem în acele momente în care s-au format programele noastre emoţional - afective şi să înţelegem ce atragem şi manifestăm în viaţa de adult. Odată identificate, primul pas e ACCEPTAREA faptului că aceste programe ne-au fost necesare pentru a CONŞTIENTIZA că facem parte dintr-un sistem, dar că suntem în acelaşi timp elemente de sine-stătătoare ale lui şi că odată cu evoluţia noastră se schimbă şi sistemele în care ne integrăm. Că de fapt prin existenţa de adult învăţăm să ne trăim propria poveste, folosind în mod alchimic toate instrumentele venite de la cei prin care viaţa a ajuns la noi, dar şi toate instrumentele dobândite într-un grup de existenţe care ne-au adus teme comune de lucru pe care le-am integrat deja.
Unul dintre domeniile în care aceste cicluri toxice repetitive se observă cel mai bine sunt relaţiile, mai ales cele romantice sau de cuplu. Ȋn funcţie de lecţiile de destin fie atragem aceleaşi tipuri de relaţii disfuncţionale, fie rămânem singuri deşi nu asta ne dorim. Trebuie să înţelegem că există predispoziţii de a atrage aceste situaţii, dar că în etapa în care conştientizăm de la bun început manifestarea acestor predispoziţii, dacă acţionăm conştient şi învăţăm să punem limite, să ne separăm de zona de suferinţă sau de ataşament, lucrurile se opresc şi vom constata că, ulterior, nu vor mai veni spre noi astfel de situaţii, pentru că am dat semnalul că ne-am integrat lecţiile şi că putem trece mai departe la o altă etapă de viaţă, eliberată de tot balastul care nu ne aparţine.
Cu siguranţă nu e uşor, dar vă garantez că viaţa se vede cu totul altfel din poziţia de putere personală şi de libertate asumată! Şi că pe măsură ce ne delimităm de tot ce nu e al nostru, vom trăi cu mult mai multă uşurinţă şi bucurie.