BASME DE TREZIT CONŞTIINŢE

Trăim de multe ori cu iluzia că basmul reprezintă o lume feerică, o lume imposibil de bună şi perfectă, uitând însă că din starea de perfecţiune nu există evoluţie şi uitând menirea primordială a basmului - aceea de a transmite lecţii de viaţă, cunoaştere înaltă, într-o formă simbolică, în metafore care izvorăsc din Viaţa însăşi.

Basmul nu este pentru copii, ci basmul este pentru devenirea noastră, pentru că el nu a fost creat de copii, ci de adulţi care au trecut prin experienţe de viaţă, care au trăit înţelepciunea din numerele sacre 3,7 sau 12, care nu întâmplător apar în basme. (O să las pe seama prietenilor numerologi detalierea semnificaţiei acestor numere, că de aceea avem în basme...şi în viaţa reală prieteni de nădejde!)

Vorbind mai deunăzi cu un Făt-Frumos care nu vrea să accepte că e Făt-Frumos şi tot se joacă de-a zmeul prigonit de propriile temeri, frustrări şi răni, vorbind deci despre experienţele care ne scot din tărâmul întunecat şi otrăvit al nesiguranţelor şi tiparelor noastre moştenite, am ajuns la....poveşti. La cele care au ca erou pe acel mezin pe care nu dă nimeni doi bani, dar care are totuşi curajul de a îşi pune la încercare puterile, care în ciuda modului în care este văzut şi tratat, pleacă în călătoria spre lumea largă şi plină de posibilităţi. Acel personaj care alege drumul în locul fricii de a sta în mediul cunoscut şi în limitele pe care i le pune statutul său în raport cu ceilalţi.

Şi mi-am amintit de Prâslea cel Voinic, cu ale sale mere de aur şi aventuri ziditoare de stimă de sine şi de viaţă luminoasă. Probabil că mulţi ştiţi deja basmul, nu vi-l voi povesti acum, dar scena care mi s-a părut revelatoare de sensuri existenţiale este una care după trendurile actuale psihologice probabil că ar fi eliminată din poveste! (Deşi, să nu uităm, basmul, ca şi învăţăturile Marilor Maeştri, ne spune că fără suferinţă, sacrificiu şi jertfă nu prea avem cum să urcăm în cerurile spirituale ca un balonaş happy, pictat în culorile curcubeului.)

După ce luptă vitejeşte cu zmeii, Prâslea este trădat de fraţii săi şi abandonat pe tărâmul acestora. Fire miloasă, salvează de la pieire puii unei păsări fantastice, Ghionoaia şi, drept răsplată aceasta îl ajută să părăsească tărâmul zmeilor şi să se întoarcă în lumea lui. Pregătind zborul de întoarcere, îi cere acestuia să aibă 100 de pâini şi 100 de bucăţi de carne şi, de câte ori va întoarce capul, să primească o bucată de pâine şi una de carne. Totul decurge foarte bine, până aproape de ieşirea din tărâmul blestemat când Prâslea constată că nu mai are carne pentru exact ultima îmbucătură a păsării şi, fără să ezite, "trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei". E evident că zborul se termină cu bine şi eroul ajunge pe tărâmul oamenilor, ba, mai mult, fiinţa fabuloasă îl "repară", lipindu-i la loc bucata tăiată, astfel încât eroul îşi poate continua drumul spre destinul său glorios.

Metafora acestui episod mi s-a părut relevantă pentru o lecţie de viaţă pe care adesea o învăţăm târziu şi cu multă suferinţă - lecţia sacrificiului asumat, lecţia dăruirii de sine pentru evoluţia sinelui. A şti să tai la timp acolo unde este cazul şi când această tăiere îţi poate salva zborul este o lecţie preţioasă şi absolut necesară atunci când vrei să zbori şi nu să te târăşti plângăndu-ţi de milă în duhoarea din tărâmul "zmeilor" propriilor neputinţe, frici şi laşităti. Să pui mâna pe spadă şi să tai din tine poate părea dur şi nici nu vreau să mă gândesc ce comentarii şi "tricotaje" psihanalitice ar face firi mai aplecate către prăjiturele evolutive siropoase şi ornate exclusiv cu îngeraşi dolofani şi norişori trandafirii. Dar drumul către tărâmul cu aer limpede al stimei de sine şi al vieţii trăite în autenticitate cere acest sacrificiu temporar, care - ca şi în basm - ne este compensat şi mai mult, revelator de direcţie în viaţă.

Nici acea "zgripsoroaică" nu e ce pare a fi şi Prâslea ar fi putut alege să nu interacţioneze cu o fiinţă aparent înspăimântătoare şi dură. Totuşi, instinctul îi spune că dincolo de aparenţă există salvarea şi odată luată hotărârea urmează sfaturile acestui prieten chiar şi când acestea nu îi produc plăcere sau stare de bine. Pentru că "zgripsoroaica" e cea care are capacitatea de a conecta cele două lumi şi are puterea de a vieţui în acel tărâm mortal pentru Prâslea. Exact aşa cum şi un terapeut poate intra în acel tărâm întunecat, fără să se sufoce sau să moară, pentru că a învăţat zborul de conectare cu lumea de dincolo, cea a luminii şi poate arăta acest drum celor care au curajul să-l străbată sacrificându-şi pe moment starea de bine, învingându-şi fricile şi hrănind cu ceva din fiinţa lor noul Eu pe care îl vor construit.

Inutil să mai spun că odată trecut prin această experienţă, Prâslea nu îşi cheltuieşte energia în a se răzbuna pe cei care l-au trădat, ci, din contră, demonstrează practic asimilarea unor noi concepte de viaţă şi trecerea la un alt nivel de evoluţie, şi lasă în seama Divinităţii plăţile cuvenite fiecăruia pentru cele făcute, cerând doar ce "este al său, îi foloseşte şi este spre binele său suprem", cum ar spune un Meşter Stelar drag mie. Deci dovedeşte că a asimilat ...energia zborului.

Şi uite-aşa am încălecat pe şaua trezirii conştiente şi vom spune împreună povestea aşa - cu trăire asumată, cu curaj şi iubire de tărâmul acela frumos în care prinţul îşi găseşte întotdeauna şi prinţesa şi împărăţia! Căci zborul asumat întotdeauna ne duce către statutul de împărat al propriei vieţi!

(Mulţumesc pentru inspiraţie celui care mi-a prilejuit această revelaţie şi m-a făcut să fiu recunoscătoare pentru spada pe care am învăţăt să o folosesc cu înţelepciune, pentru a tăia doar din mine ca să urc şi nu pentru a răni pe alţii.)