Poveştile magice de iubire ne învaţă că iubirea salvează, că cineva de care ne îndrăgostim ne-ar aduce în mod miraculos vindecarea tuturor rănilor noastre doar pentru că ne iubeşte, doar pentru că deşteaptă în noi nostalgia pântecului primitor al mamei - pe care sufletul nostru îl ştie din ceruri, pentru că pe pământ, unii dintre noi nici măcar nu avem parte de un astfel de pântec conţinător şi ocrotitor, pentru că venim nedoriţi sau cu lecţii pentru părinţii noştri.
Poveştile magice de iubire fascinează şi ne duc de mână prin labirinturi de ape sclipitoare şi înşelătoare pentru că ne induc ideea confortabilă că e suficient să avem credinţa că avem un "menit" sau o "menită" şi el sau ea va veni la momentul divin şi viaţa noastră se va schimba, iar suferinţa va dispărea pentru că mâinile lui/ei ne vor mângâia sau ocroti, pentru că vom avea un umăr pe care să ne odihnim şi sprijinim.
Poveştile sunt un surogat al realităţii, dar au şi o simbolistică încifrată pe care mulţi dintre noi nu o vedem, pentru că ne oprim la suprafaţa dulce şi înşelătoare, ca un fum parfumat, care ne desprinde picioarele de pământ şi ne ridică pe norii visării. Dincolo de aparenţe, poveştile ne spun să fim atenţi la semne, la puterile din noi, la încercările vieţii. Şi să înţelegem că Făt-Frumosul sau Ileana Cosânzeana nu vin pe calul alb, ci sunt în noi, aşteptând să îi descoperim şi creştem.
Iubirea salvează într-adevăr, dar nu aşa cum ne e nouă cel mai uşor să înţelegem din poveşti! Nu venirea cuiva în viaţa noastră ne aduce ce ne lipseşte şi repară ce avem stricat, ci venirea cuiva în viaţa noastră, ne poate pune în contact cu adevărata iubire. Atunci când apare în viaţa noastră o persoană care se iubeşte sănătos şi radiază echilibru, calm şi bucurie, primul impuls este să o vrem în viaţa noastră pentru că avem impresia că ne putem hrăni şi noi din acel izvor de energie pozitivă pe care o emană. De fapt, acea persoană ne fascinează prin capacitatea ei de a dărui iubire fără efort şi fără a părea că se consumă. Asta pentru că a înţeles că iubirea nu salvează pe nimeni decât pe sine însuşi/ însăşi. Şi că atunci când te-ai "salvat" de tristeţe, furie, răni înţelegând că nu au fost decât şansele tale de a învăţa cum să te iubeşti şi că singura sursă permanentă de iubire în viaţa ta eşti tu, abia atunci devii o sursă de atracţie şi nu e nevoie să faci niciun efort de a aduce sau păstra pe nimeni în viaţa ta.
Da, intrarea în viaţa ta a unei persoane de care te îndrăgosteşti poate fi un miracol şi te poate transforma, dar asta doar dacă tu înţelegi că, aşa cum tu te bucuri de energia ei frumoasă şi de iubirea pe care o emană, aşa poţi deveni şi tu bucuria altora. Pentru că o persoană care se iubeşte şi evoluează pentru sine emană în mod egal pentru toţi cei din jurul ei acea vibraţie vindecătoare şi liniştitoare, iar pentru tine, cel/cea care o iubeşti poate deveni inspiraţie. Nu să devii ca el/ea, ci să DEVII, adică să nu stagnezi niciodată, să mergi pe drumul tău cu drag de tine şi conştient/ă de misiunea ta de viaţa. Şi să devii bucurie pentru oricine vine în contact cu tine, pentru că aşa vei onora şi iubirea ta pentru acea persoană.
Abia atunci te poţi bucura în tihnă de o relaţie de iubire - pentru că ea are fundamentul cel mai solid şi sănătos: iubirea de sine a fiecăruia dintre cei doi, care se hrăneşte din stima şi respectul de sine, din alinierea la lumina divină şi de aceea poate hrăni şi energia unei a treia entităţi: energia relaţiei. Până la atingerea acestui stadiu însă, ne hrănim cu poveşti, a căror frumuseţe ne face să devenim cerşetori la porţile altora, să stăm aşteptând miracole şi să tânjim la cârje, pansamente sau leacuri miraculoase pentru inima noastră rănită.
Şi-am încălecat pe-o şa....să vă transformaţi aşa! Vă iubesc!