WHISPER...
Cum se aude iubirea matură şi conştientă? Ea şopteşte, are vocea blândă şi aşezată ca un sunet cald de violoncel. Nu cunoaşte stridenţe şi sincope, nu ţipă, nu atrage atenţia prin tonuri acute sau afectate. Uneori şoaptele ei se dizolvă uşor în insule de tăcere: îşi dă voie să stea şi să observe, să simtă şi să crească în linişte. Liniştea ei este de fapt timp de transformare. Ea nu îşi strigă descoperirile şi nici dorinţe nu ştie să strige.
Vocea iubirii se naşte în noi începând cu primele voci pe care le auzim în jurul nostru - şi cei mai mulţi dintre noi auzim fie voci strangulate de frică, fie voci repezite, ca şi cum ar dori să scape de ceva, fie voci autoritare şi atotştiutoare, fie voci timide şi prea temătoare de a se face auzite. Şi mai târziu auzim vocile din societate, care ne învaţă că iubirea se strigă precum la târg: care ţipă mai tare poate vinde mai mult şi atrage mai mulţi clienţi. Ni se strecoară în creieri şi urechi oftaturi şi suspinuri, ţipete sau strigăte de aşa-zisă plăcere sau expresii ale pasiunii. Pasiunea însă nu este...iubire, pasiunea e doar trăire intensă, emoţională şi efemeră. Ea este doar un chibrit: poate aprinde un foc, dar nu îl poate întreţine şi cu atât mai puţin să-i domolească fierbinţeala şi strălucirea astfel încât să devină focul hrănitor al unei vetre sufleteşti.
Iubirea matură şi conştientă se apropie de noi de mai multe ori în viaţă pe şoptite sau în linişte. Pentru că numai cei care ştiu să închidă zgomotele celorlalte iubiri o pot auzi, ea nu poate fi sesizată decât de cei care ştiu să savureze tăcerea, ştiu să stea în linişte cu sine şi mai ales ştiu să asculte mai mult decât să vorbească. Cei care înainte de a vorbi....ascultă! O auzim doar când suntem suficient de maturi ca să nu îi mai confundăm vocea cu multe alte "coloane sonore" celebre sau împrumutate de la alţii. Abia atunci simţim unda sonoră inconfundabilă a vocii ei suave, dar profunde, o voce încărcată de căldură şi de tandreţe, dar sigură şi calmă.
Ca şi sirenele, vocile iubirilor false, ne farmecă de multe ori în viaţă - le auzim chemându-ne cu vorbe dulci, mieroase, cu promisiuni care ştiu să apese exact pe rănile noastre nevindecate, pe nevoia noastră de a fi împliniţi, protejaţi, validaţi, completaţi de alţii. Le auzim revendicative sau punând condiţii, le simţim manipulatoare sau încărcate de prea mult entuziasm. Le auzim plecând de la noi când vorbim atât de frumos despre iubire, tocmai pentru că în viaţa noastră reală nu ne bucurăm de ea, nu o cunoaştem cu adevărat. Ȋncercăm să compensăm lipsa ei prin vorbe multe şi frumoase, prin texte care înflăcărează inimi sau umezesc ochi, dar a căror "voce" se şterge de îndată ce ne-am întors în realitatea noastră, ba mai mult, se poate transforma în plânset, geamăt sau suspin. Marii poeţi ai iubirii au fost mari până când au aflat secretul iubirii mature şi conştiente: atunci vocea lor nu a mai răsunat în lume, ci s-au închis în cămara sufletului lor să audă şoapta divină a ei. Şi nu au mai avut nevoie să scrie poeme de iubire, ci AU IUBIT.
Vocea iubirii mature şi conştiente începe să se audă când nu ne mai "strigăm" iubirea, când nu mai dăm declaraţii şi interviuri pentru alţii, când nu mai simţim nevoia să demonstrăm nimic, ci doar să spunem două cuvinte simple: "Te iubesc!"