TO LOVE AGAIN AND AGAIN
Multe iubiri mor îngropate din faşă. Multe iubiri îşi aprind doar pentru scurt timp lumina sacră, apoi pâlpâie şi se sting sub suflarea rece a fricii. Pentru că ele deschid inimi şi cele mai multe inimi au fost rănite, frânte sau sparte în mii de cioburi. Şi au fost adunate şi lipite cum s-a putut, ca să poată bate în continuare pentru... supravieţuire. Şi mintea a început să construiască în jurul lor ziduri. Din ce în ce mai groase, din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai reci. Iar acele inimi au învăţat să bată în spatele zidurilor şi cu uşile închise, privind doar cu jind prin mici ferestruice alte iubiri care trec pe cerul vieţii lor ca nişte nori himerici: fără să plouă, fără să aline setea.
Şi pentru că iubirea este însăşi esenţa şi bucuria vieţii, ea trece de multe ori pe lângă inima noastră, însă de cele mai multe ori ne e frică să o primim pentru că e intensă, e vie, pulsează atât de tare încât ar putea să ne răscolească toată fiinţa. Şi credem că iubirea e cea care ne răneşte, ne frânge sau ne sparge inimile în mii de cioburi! Iubirea nu poate face niciodată aşa ceva, pentru că e....IUBIRE! Rănile apar din incapacitatea vasului de a primi lichidul magic al ei, din rezistenţa inimii noastre la puterea ei transformatoare, din rigiditatea pereţilor inimii noastre, care sunt construiţi cu structuri solide de prejudecăţi şi tipare familiale, cu logica imbatabilă a lui "trebuie" şi "aşa e normal". Iubirea dizolvă, flexibilizează, alchimizează materialul greu în eteric şi de aceea orice rezistenţă naşte rană şi fisură şi suferinţă, şi duce la rupere. Ca să poţi iubi, trebuie să te abandonezi înţelepciunii divine care îţi aduce astfel de Dar.
Ȋntr-o bună zi, lacătul de la poarta inimii noastre începe să vibreze frenetic şi inexplicabil. Soarele năvăleşte printre zidurile ridicate în jurul ei şi lumina lui face să se vadă cărămizile fugii noastre de noi înşine din care am durat acele fortificaţii. E un cutremur al duioşiei, al contopirii, al blândeţii care zdruncină toate fundaţiile false din viaţa noastră.
Dacă în acel moment magic avem curajul să ne lăsăm în stăpânirea ei, indiferent de vârstă, de condiţiile noastre umane şi de mintea noastră conştientă, miracolul se întâmplă! Inima noastră creşte puternică şi revarsă din ce în ce mai multă vindecare în fiinţa noastră, un elixir al tinereţii fără bătrâneţe. Şi iubim! Şi râsul nostru dărâmă zidurile, privirea noastră descătuşează cerul întemniţat în noi...Toate cenuşile arderilor şi rănilor noastre iau treptat forma înaripată a unei păsări ce îşi înfige ciocul în curcubeu şi ghearele în adâncul de cristal al pământului. Şi renaştem ca o splendidă Pasăre Phoenix! Din nou şi din nou!