I BELIEVE IN YOU....AND IN ME (A WISE STORY FOR A FUTURE LION KING)
De ce ne plac atât de mult poveştile de iubire? De ce, indiferent de vârstă şi de ce declarăm oficial, întotdeauna ne atinge - uneori dureros - o poveste de iubire? De ce o catalogăm drept basm, ficţiune, idealism, însă în secret toţi dorim să fim eroii unei astfel de poveşti? De ce suntem convinşi că "e prea frumos ca să fie real" şi totuşi, undeva, într-un colţ ascuns al inimii noastre nu moare niciodată speranţa că vom contrazice această afirmaţie printr-o experienţă de viaţă reală.
Pentru că IUBIREA, dragii mei, cere tot ceea ce este mai bun în noi şi pentru că în poveştile de iubire sufletul nostru recunoaşte prototipul eroului/ eroinei care dă tot ce are mai bun în el/ ea.
Şi totuşi, de unde atâta suferinţă, de unde atâtea ratări dureroase, de unde atâtea poveşti de iubire cu inimi frânte? De ce în vieţile noastre reale nu se întâmplă din prima aşa ceva sau nu se întâmplă, poate, niciodată?
Pentru că o astfel de poveste cere CREDINŢĂ - credinţă în tot ce ai tu mai bun şi în tot ceea ce are celălalt mai bun. Credinţă că ȊNTOTDEAUNA Universul are grijă ca lucrurile să se întâmple la timpul cel mai potrivit, atunci când suntem pregătiţi să trăim şi să apreciem acest dar şi mai ales atunci când suntem pregătiţi să demonstrăm că credinţa noastră în puterea iubirii adevărate şi mature poate străbate lungul drum al testelor şi încercărilor din care se construieşte o asemenea poveste.
Ceea ce poate nu aţi observat la astfel de poveşti, dincolo de finalul fericit, este PARCURSUL, este chiar CĂLĂTORIA pe care o fac cei doi unul spre celălalt...şi spre sine! Căci întotdeauna o astfel de poveste este un bildungsroman, un traseu iniţiatic, în care niciunul dintre eroi nu rămâne neschimbat şi, în plus, se naşte întotdeauna un al treilea "erou" - relaţia de iubire.
O astfel de poveste este presărată cu coduri, cu semne şi simboluri, cu înţelesuri care ascund fiecare un îndemn la a urma drumul, dacă CREZI. Trebuie mult discernământ să distingi între semnele care te-ar putea duce spre prăpastia iluziilor şi cele care te ghidează spre adevăr, trebuie smerenie de a accepta că lucrurile se întamplă atunci când coordonarea celor două suflete este perfectă, trebuie răbdare pentru a creşte şi a aştepta şi creşterea celuilalt, fără a ţi-o opri pe-a ta şi fără a ţi-o încetini. Dacă celălalt se poticneşte sau rămâne în urmă pe drum, nu vei rămâne nici să îl aştepţi, nici să îi plângi de milă că a ales să stea un timp mai lung în acea poticneală, ci tu vei continua să creşti şi să mergi pe drum. Dar vei avea credinţa că nu vei face decât să devii şi mai luminos / luminoasă şi mai bun/ă pentru momentul în care celălalt te va prinde din urmă, dacă are aceeaşi credinţă ca tine în iubire şi în înţelepciunea divină.
Cu toţii cunoaştem poveşti de iubire în care cei doi se cunosc în momente sau contexte total nepotrivite din viaţa lor, când sunt prinşi în tot felul de condiţionări sau restricţii. Şi deşi ambii au acel sentiment de "e fix ceea ce simt că pot iubi iubindu-mă", de flux subtil care curge firesc, inspirator între ei, totuşi răman o vreme - mai scurtă sau mai lungă (unii toată viaţa!) în acele contexte şi restricţii. Dar această întâlnire este o străfulgerare a unui Rai, pe care îl simt în fiecare dintre cei doi şi care se poate revărsa în energia lui "noi". Şi de aici începe drumul Credinţei: unii, treziţi de această lumină nepământeană, găsesc forţa de a îşi vedea cătuşele şi rănile şi de a începe drumul spre sine şi spre eliberare; alţii, orbiţi de această lumină, sunt ameţiţi de energia ei divină şi se refugiază cu frică şi nesiguranţa în cătuşele şi rănile lor pe care le cunosc de atâta timp, crezând că ceea ce au văzut e doar un "basm"....şi, nu-i aşa? ce adult responsabil mai crede în basme?!
Credinţa este cea care face diferenţa! Pentru că aceia care încep să creadă că acea lumină pe care au văzut-o este ceea ce MERITĂ cu adevărat, încep să lucreze cu sine pentru a deveni demni de a primi aşa ceva în viaţa lor şi minunile chiar se întâmplă! Şi nu atunci când îşi doresc ei, nici când se aşteaptă, ci exact când dovedesc Universului că au înţeles adevărata şi întreaga semnificaţie a acelui moment de graţie în care au întâlnit iubirea matură şi adevărată. Şi atunci cătuşele se transformă în aripi, rănile se transformă în surse de inspiraţie, iar fiecare se simte liber şi luminos în el / ea şi deopotrivă în NOI.